Gustul noului mileniu

Preluare partiala de pe descopera.ro.
Avem în continuare nevoie de mâncare, asta e sigur. E sigur şi că suntem departe (din fericire) de previziunile din scrierile SF din anii 1950-1960. (Chestiile ale cum că o să ne hrănim cu pastile… Mă rog, unii o fac deja, hrănindu-se mai degrabă cu suplimente alimentare decât cu mâncare. E una dintre problemele alimentaţiei de azi.)

 

Dacă tot am ajuns la probleme, care ziceţi că ar fi cel mai rău lucru care ne paşte în materie de hrană? Sporirea cantităţilor de aditivi alimentari, aprobaţi acum 20-30 ani şi care acum sunt dez-aprobaţi, rând pe rând, pe măsură ce li se descoperă efectele nefaste, pe termen lung, asupra sănătăţii? Intrarea în hrana noastră a unor ciudăţenii care ajung să fie considerate "bune" doar pentru că grupuri puternice de interese au realizat manipulări şi presiuni asupra cui trebuie - organismele de decizie şi opinia publică? Zoonoze grave, cum sunt gripa aviară şi boala vacii nebune, care se extind alarmant de repede în sistemele moderne de creştere a animalelor destinate consumului?

 

Da, toate acestea sunt îngrijorătoare. Dar e ceva şi mai rău: dispariţiile. Ceea ce dispare, nu încet şi sigur, ci îngrozitor de repede, sunt tradiţiile în materie de hrană. Nu numai alimente ori feluri de mâncare, ci o întreagă cultură a mesei, a convivialităţii, se prăbuşeşte dramatic sub ofensiva noului ritm de a mânca şi de a trăi. Sigur, fiecare epocă şi-a avut mâncărurile ei: unele s-au adăugat, altele s-au păstrat, pe unele le-am pierdut. Totuşi, parcă niciodată nu ne-am luptat, ca acum, cu uniformizarea, cu standardizarea gustului în materie de alimentaţie, cu pierderea diversităţii culinare. Circulaţia ideilor a înlesnit importul de noutăţi dinspre civilizaţiile bogate şi influente spre cele mai sărace şi vulnerabile. Dintre toate aceste influenţe, una pare să fie cu deosebire agresivă şi eficientă în a se răspândi: fenomenul fast-food. Ofensiva acestui mod de alimentaţie, corespunzător ritmului rapid până la frenezie al vieţii moderne într-o mare parte a lumii, schimbă profund concepţia despre mâncare şi masă.

 

Singurul fapt care ne dă curaj e acela că această ofensivă a declanşat o contra-ofensivă. Împotriva fenomenului fast food a apărut Slow Food - o mişcare eco-gastronomică având ca simbol melcul, o reacţie sănătoasă de revoltă împotriva unei adevărate "ocupaţii inamice", din punct de vedere gastronomic.

Mişcarea Slow Food a apărut ca un protest. În 1986, la Roma, ziaristul Carlo Petrini a adunat câţiva prieteni şi susţinători pentru a protesta împotriva deschiderii unui nou local al unui binecunoscut lanţ de restaurante fast food. Fără scandal, fără încăierări cu poliţia, Petrini şi prietenii săi au mâncat pur şi simplu, liniştiţi, câte o porţie de paste făinoase, gătite tradiţional, în faţa noului local. Protestul lor paşnic, dar hotărât, a fost o lecţie, o declaraţie şi o luare de atitudine.

 

Ei deveniseră deja conştienţi de faptul că industrializarea galopantă a pieţelor alimentare şi globalizarea distrug diversitatea culinară, parte a diversităţii culturale. Demersul lor se sprijinea pe cifre elocvente: în secolul XX, diversitatea culinară de pe continentul nord-american s-a redus cu peste 93%, iar cea europeană cu mai mult de 80%; mii de rase de animale domestice şi de soiuri de plante alimentare au dispărut, iar numărul alimentelor de bază prezente în dieta obişnuită a oamenilor e acum de 10 ori mai mic decât la sfârşitul secolului al XIX-lea.

 

 

Mai departe, încotro?

 

Uite încă o întrebare, care ar putea fi şi ea una dintre Marile Întrebări: cum vom mânca peste 100 de ani? După părerea unor oameni serioşi, profesionişti în domeniu, în viitor vom depăşi sistemul celor 5 gusturi. Deja oamenii de ştiinţă au identificat pe limbă 21 de tipuri de receptori diferiţi doar pentru gustul amar! Se vorbeşte tot mai mult despre gustul grăsimii ca fiind unul distinct, aşa că, în viitor, gastronomia ar putea avea nevoie şi de un nou limbaj, dovadă a faptului că ea e legată de multe alte domenii ale cunoaşterii umane.
Şi vom mai avea nevoie de noi concepţii în privinţa hranei. Poate o îmbinare între noile informaţii şi vechile tradiţii?

 

Hrana nu înseamnă doar un aport de energie. Ceea ce mâncăm şi felul în care mâncăm are legătură tot atât cu biologia şi biochimia, cu fizica şi chimia, cât şi cu antropologia, istoria, ecologia, geografia, sociologia, politica… După atâta amar de timp de când evoluăm, s-ar cuveni să fi învăţat câteva lecţii.

 

Poate că problema noastră e că nu învăţăm toţi aceleaşi lecţii?

 

Unii învaţă să facă bani vânzând amestecuri de chimicale sintetice pe post de mâncare, în vreme ce alţii învaţă că diversitatea biologică, agricolă şi culturală pierdută nu se mai întoarce şi că suntem răspunzători şi faţă de trecut, şi faţă de viitor. Dacă, în loc de a căuta în supermarket izvorul hranei, în standardizarea anostă o garanţie a calităţii şi în reclame adevărul despre alimente, am încerca să regăsim, măcar în mintea noastră, legătura dintre hrană şi sursele ei adevărate, şi să-i judecăm calităţile dincolo de spoiala unei gândiri prefabricate?

 

Dacă am învăţa din nou să ne fie dragă hrana ca dar al pământului, să ne gândim la ea dacă nu cu adoraţia cu care aztecii venerau porumbul, măcar cu respectul cu care bunicii noştri cinsteau pâinea şi cu bucuria cu care însemnau fiece zi de sărbătoare printr-un praznic? Merită încercat!